Înfigi în mine ochii tăi flămânzi,Catalizând năluci ce se iubesc.Mă strigi, te strig, dar nu mă mai auzi,
De dor și în celule te zidesc.
Fâșii de ceruri punem între noi,
Precum un demon, crunt te-aș fi iubit!
Azi îngropăm și fulgere-n noroi,
De ce acel cuvânt nu l-ai rostit?
Un aer ca de iod simt în plămâni,
Mă gâtuie dureri ce-am înghițit;
Ai pus în mine îngeri și păgâni.
Acel blestem de ce nu mi-ai rostit?
Mă ții ca pe o jertfă-n rit carnal,
În mine-atingeri și chemări ai scris,
Te-aș fi iubit tăcut apoi fatal;
De ce-mi rămâi ca fructul interzis?
Emoții rupi din mine, te sărut!
Dar astăzi nu mai știi să mi te-nchini.
De ce să mi te dai nu ai știut?
Pe trup port azi cămașa ta din spini.
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!
Din mine nu mai știu să te gonesc,
Ți-am scris tăcerea mea prin rugi și stânci.
Cuvântul care-nseamnă "te iubesc",
În mine-nțelenește răni adânci.
© Luminita Amarie
Alte poeme semnate de Luminita Amarie
